Cu ce-aş putea începe? Ah, da, prin a-ţi spune că aseară eu pur şi simplu muream de cald şi de plictiseală; asta până la ora nouă şi douăzeci când nişte zgomote "dubioase" s-au auzit de jos. Ce stupid, parcă aş vrea să scriu o poveste, or something like this. Când l-am văzut acolo jos, strigându-mi să cobor jos, să facem o tură, am simţit cum inima mi-a luat-o razna. Nu, nu pentru că îl iubesc sau pentru că îl văd ca pe un potenţial iubit. El e ... el e cineva special, pentru care aş renunţa la tot ce mi-am planificat să fac într-o zi, care mereu a renunţat la totul pentru mine. Mă ştie de la început, mi-a fost alături când am râs ca o nebună, când am plâns până ochii-mi erau roşii, care-mi promitea că dacă nu-i spun ce am păţit nu mai vorbeşte cu mine, care stătea să mă ţină de poveşti la telefon până seara târziu doar ca să nu plâng. Şi care m-a înţeles întotdeauna. Niciodată nu m-a criticat, doar a fost lângă mine indeferent de prostia pe care am făcut-o.
Cum a fost plecat la Sighişoara nu prea am mai vorbit, dar aseară când era acolo jos, şi striga ca apucatu' să cobor, când eram supărată şi incontrolabil am zâmbit. Zâmbit e puţin spus. Aş putea spune că gura mea ajungea până la urechi.
Trebuie să-ţi mulţumesc că încă eşti alături de mine, şi că ai dorit să mă cunoşti aşa complicată, anormală cum sunt. Şi e imposibil să nu te iubesc pentru asta. E imposbil să nu-ţi mulţumesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu