vineri, 13 august 2010

Ironie.


Ăăă, abia am venit de la duş că de, afară e cald de mori. Sincer, m-aş duce să mai fac unul şi cu siguranţă asta o să se întâmple, dar asta puţin mai târziu. Acum îmi este lene.
Oare ţi-am mai spus cât de "bine" mă înţeleg cu părinţii? Şi cât de muult îi ascult? E clar că bubuie irnoia în mine.
Ok, nu pot. Dacă ei îmi impun ceva e clar că eu o să fac total opusul, sau n-o să fac nimic. Depinde de circumstanţe. Ieri le-am spus că plec de acasă. M-au poftit s-o fac cât mai curând dacă aşa doresc. Ăştia mă cunosc de paişpe' ani şi încă nu şi-au dat seama că sunt o fiinţă irascibilă?
Da, în mod normal nu aş recunoaşte, dar în momentul de faţă mă văd şi nu mă văd nevoită s-o fac.
Mă stresează. Pur şi simplu asta fac ei. Cu asta se ocupă, probabil nu se simt bine dacă nu mă fut pe mine la cap.
Dar în fine, ţi-am mai spus că viaţa este totuţi "mişto"? Bine, hai să vorbim mai aşa, cum îmi place mie.
Deci viaţa e într-adevăr frumoasă, sau nu prea ştiu eu un cuvânt mai măreţ decât mişto. : )). De fapt nici nu-mi place cuvântul "mişto". Mă zgârie pe creier.
Deeci, viaţa e frumoasă în ciuda faptului că nu am făcut nici-o temă de vacanţă şi că trebuie să mă apuc, în ciuda faptului că mă cert constant cu ai.
Apropo, ţi-am spus că m-am apucat să citesc o carte?
Adolescentul de F.M. Dostoievski. Nu am citit mult din ea, dar e o carte marfăăă. Nu mişto, marfăă.
E chiar naais, cul, tru. Ah, just kidding. E o carte reuşită, narată la persoana I. Plus că ador începutul. E fabulos.
Da, sunt foarte entuziasmată, nu ştiu despre ce să-ţi spun mai repede.
Despre el?
Ah, nu. El e privat, el e doar pentru mine, el e doar al meu.

joi, 12 august 2010

Eu again.


Eu again.

Ce e dragostea?

Un joc? Ceva indestructibil? Nu. E ceva ce cu siguranţă nu poţi arunca. E ceva ce mai devreme sau mai târziu va ieşi la iveală şi se îşi va face simţită prezenţa oricât de mult ai încerca să negi. Şi nu-i vei putea rezista, pentru că-ţi vei da seama de ea prea târziu. Când deja te domină, făcându-te să implori milă. Dar nu va avea.

Vei râde şi vei plânge în acelaşi timp. Vei simţi un amalgam de sentimente, şi este totuşi un lucru de care nu poţi fugi.

Un lucru? Greşit. Nu e un lucru. Dar nici un sentiment. E un amalgam de sentimente plăcute şi neplăcute în acelaşi timp.

Îţi dai seama că te-a acaparat mult prea târziu, îţi face inima să bată ca la maraton când vezi persoana iubită şi simţi cum sângele şi se urcă-n cap. Obrajii se încălzesc tot mai mult şi devin roşii. Un fior plăcut îţi cuprinde întreg corpul, iar fluturaşii din stomac nu mai pot sta liniştiţi. Spui şi faci lucruri pe care în mod normal nu le-ai fi spus sau zis, totul e spontan şi incontrolabil. Renunţi la tot pentru o clipă cu persoana pe care o iubeşti, fără să-ţi pese de consecinţe. Tinzi să crezi că şi ea simte acelaşi lucru, ai vrea să-i spui dar nu poţi. Un nod ciudat se aşază în gâtul tău obligându-te să reunuţi la a mai respira.

Fiecare fată ce se va apropia de el va fi ca o adversară pentru tine. Nu mai ai prieteni, nu mai ai nimic. Îl vezi doar pe el şi restul ar fi de prisos. Nu-ţi pasă cum arată, pentru tine e un zeu. Când îţi vorbeşte simţi că o iei razna. Ceva se petrece, totul e roz, simţi că zbori, că eşti indestructibilă şi nimic nu te poate atinge.

Da, starea asta ciudată am căpătat-o şi eu de curând. Când am cunoscut pe cineva. Cineva, că de, e un cineva special pentru mine. Dacă până în momentul acela îmi era indeferent ce vorbeam cu el, acum e cu totul altfel. Eram absorbită de fiecare cuvânt pe care îl spunea. De fiecare chestie pe care mi-o poveste şi devenise o obsesie. Da, avem nevoie să vorbesc cu el. Să-l ascult şi să mă asculte. Să mă înţeleagă. Cine ar fi crezut că voi ajunge să-l iubesc? Eu nu.

Simţeam nevoia să-i spun cât de mult îl iubesc dar cum când nu ştia ce sentimente nutresc? Aiurea e că îmi era ruşine să-i spun. Credeam că va râde, că va fi ca restul. Dar nu e. E pur şi simplu special, e pentru mine.

Şi deja aberez. Ştii că aş putea să scriu un caiet întreg, dar adevărul e că ar trebui să mă opresc. Nu, nu pentru că nu aş mai avea idei, dar e ora 3:37 şi începe să-mi fie tot mai somn.

Ei, şi cam atât am avut eu, Abi, de spus pe ziua de azi.

vineri, 6 august 2010

Emoţie de vară.


Cu ce-aş putea începe? Ah, da, prin a-ţi spune că aseară eu pur şi simplu muream de cald şi de plictiseală; asta până la ora nouă şi douăzeci când nişte zgomote "dubioase" s-au auzit de jos. Ce stupid, parcă aş vrea să scriu o poveste, or something like this. Când l-am văzut acolo jos, strigându-mi să cobor jos, să facem o tură, am simţit cum inima mi-a luat-o razna. Nu, nu pentru că îl iubesc sau pentru că îl văd ca pe un potenţial iubit. El e ... el e cineva special, pentru care aş renunţa la tot ce mi-am planificat să fac într-o zi, care mereu a renunţat la totul pentru mine. Mă ştie de la început, mi-a fost alături când am râs ca o nebună, când am plâns până ochii-mi erau roşii, care-mi promitea că dacă nu-i spun ce am păţit nu mai vorbeşte cu mine, care stătea să mă ţină de poveşti la telefon până seara târziu doar ca să nu plâng. Şi care m-a înţeles întotdeauna. Niciodată nu m-a criticat, doar a fost lângă mine indeferent de prostia pe care am făcut-o.
Cum a fost plecat la Sighişoara nu prea am mai vorbit, dar aseară când era acolo jos, şi striga ca apucatu' să cobor, când eram supărată şi incontrolabil am zâmbit. Zâmbit e puţin spus. Aş putea spune că gura mea ajungea până la urechi.
Trebuie să-ţi mulţumesc că încă eşti alături de mine, şi că ai dorit să mă cunoşti aşa complicată, anormală cum sunt. Şi e imposibil să nu te iubesc pentru asta. E imposbil să nu-ţi mulţumesc...

marți, 3 august 2010

Nu ştiu...

Mă gândesc la postul pe care tocmai l-am şters.
Şi totuşi, şi tu eşti o marionetă până la urmă... Dar dacă ţi se taie sforile?...

luni, 2 august 2010

Wtf.


Mă recompun...

Am o stare .... nu ştiu cum să o numesc. Poate imbecilă, şi ar suna pur şi simplu prostesc.
Ce amalgam de sentimente e în mine, imposibil de descris în cuvinte. Sau poate sunt eu prea proastă şi nu mă pot exprima.
Că îmi e dor de el, că îmi e dor de mine, sau că totuşi îmi e dor de viaţă. Am nevoie să învăţ să trăiesc, dar unde? Şi mai ales, cum?
Să spunem că am trecut peste, dar atunci de ce mă doare aşa tare indiferenţa ta? De ce mă doare aşa tare că acum o iubeşti pe ea?
Nu ştiu, şi de fapt, nu mă mai afectează aşa de mult. Nu mai plâng când tu arunci un cuvânt acid.
Şi asta ai vrut, nu? Ai vrut să mă vezi plângând. Şi am plâns, dar nu când erai în preajma mea. Mereu ţi-am arătat că pot fără tine, deşi tu ştiai prea bine că nu e aşa. Mereu am fost implacabilă, deşi tu ştiai cât sunt de sensibilă. Mereu ţi-am spus că pot şi singură, chiar dacă tu ştiai perfect câtă nevoie am eu de tine.
Şi ai plecat... Lăsându-mă în urmă, într-un ocean de lacrimi, cu o mulţime de mâini aşezându-se pe umărul meu şi repetându-mi încpntinuu' acelaşi lucru: că tu nu mă meriţi. Dar ştii tu?; oare ştii cât de greu e? Habar nu ai, şi de fapt nici nu eşti curios să afli.
Dar cui îi pasă?
Că ai aruncat cuvinte grele când vorbeam, după ce totul s-a sfârşit, că eu nu plângeam când erai de faţă, dar când plecai mă înecam în lacrimi. Asta te-a deranjat? Că nu m-ai văzut plângând? Şi ce?
Rămân totuşi cu nişte amintiri magnifice. Ascunse într-un colţ de suflet, acolo unde nimeni în afară de mine nu le poate vedea. Şi voi zâmbi mereu când îmi voi aminti de tine. Eşti imposibil de uitat. Dar te păstrez totuşi în amintiri, e dreptul meu...
Şi revenind la viaţa reală, îmi revin încet, încet. Mă recompun, ca şi când aş fi un puzzle. Încet îmi revin. Piesele încep să se lege din nou între ele şi totul capătă sens. Culorile devin iar vii şi frumoase, iar lacrimile nu prea mai au ce căuta pe faţa mea.
Adevărul e că n-am dramatizat niciodată nimic, n-ar fi avut rost.
Ar trebui să închei, deşi nu prea am chef. Aş vrea să mai trăncăn, dar mă opresc aici.
Punct.

vineri, 30 iulie 2010

Sunt pedepsita.


Deci, n-am timp sa scriu ca lumea, nici macar cu diacrtice si trebuie sa se intoarca tata.
Si da, sunt pedepsita. Nu stiu cand revin, dar am o rugaminte.
Nu ma uitati, bine? :o3
Pa.

miercuri, 28 iulie 2010

It's real?


Oare al câtelea post în care mă voi plânge va fi ăsta. Ah, nu ştiu.
Nu stresez lumea? Şi ce? Ai impresia că mi-am făcut blog doar pentru aşa zişii urmăritori?
Nu, cu părere de rău îţi spun că nu. Mi-am făcut blogul ca să mă descarc. Dacă ei binevoiesc să intre şi să citească, deja nu mă mai priveşte pe mine.

Dar tu ştii acum la fel de bine că şi mine că nu de asta postez iar. Ştii şi tu că încă e vorba de el. Nu am dormit mai deloc azi-noapte, am plâns până pe la două, apoi m-am trezit la opt.
Tot dorul ăla începe să se transforme în nervi. În ură, ce-aş putea tinde să cred că e gelozie, şi poate e, dar încetul cu încetul nu va mai fi.

O să mă răzbun?
Nu, răzbunarea e arma prostului, so... N-aş face aşa ceva. Până ieri îmi reproşam că e doar vina mea, dar nu e. Azi deja încep să gândesc la rece, şi cred că vina e oarecum împărţită. Ne aparţine amândurora câte puţin. Da, aşa cred acum.
De ce am scris postul ăsta? Ei uite aşa, de umplutură, că mor de somn.

xoxo, Abi.