Eu again.

Eu again.

Ce e dragostea?

Un joc? Ceva indestructibil? Nu. E ceva ce cu siguranţă nu poţi arunca. E ceva ce mai devreme sau mai târziu va ieşi la iveală şi se îşi va face simţită prezenţa oricât de mult ai încerca să negi. Şi nu-i vei putea rezista, pentru că-ţi vei da seama de ea prea târziu. Când deja te domină, făcându-te să implori milă. Dar nu va avea.

Vei râde şi vei plânge în acelaşi timp. Vei simţi un amalgam de sentimente, şi este totuşi un lucru de care nu poţi fugi.

Un lucru? Greşit. Nu e un lucru. Dar nici un sentiment. E un amalgam de sentimente plăcute şi neplăcute în acelaşi timp.

Îţi dai seama că te-a acaparat mult prea târziu, îţi face inima să bată ca la maraton când vezi persoana iubită şi simţi cum sângele şi se urcă-n cap. Obrajii se încălzesc tot mai mult şi devin roşii. Un fior plăcut îţi cuprinde întreg corpul, iar fluturaşii din stomac nu mai pot sta liniştiţi. Spui şi faci lucruri pe care în mod normal nu le-ai fi spus sau zis, totul e spontan şi incontrolabil. Renunţi la tot pentru o clipă cu persoana pe care o iubeşti, fără să-ţi pese de consecinţe. Tinzi să crezi că şi ea simte acelaşi lucru, ai vrea să-i spui dar nu poţi. Un nod ciudat se aşază în gâtul tău obligându-te să reunuţi la a mai respira.

Fiecare fată ce se va apropia de el va fi ca o adversară pentru tine. Nu mai ai prieteni, nu mai ai nimic. Îl vezi doar pe el şi restul ar fi de prisos. Nu-ţi pasă cum arată, pentru tine e un zeu. Când îţi vorbeşte simţi că o iei razna. Ceva se petrece, totul e roz, simţi că zbori, că eşti indestructibilă şi nimic nu te poate atinge.

Da, starea asta ciudată am căpătat-o şi eu de curând. Când am cunoscut pe cineva. Cineva, că de, e un cineva special pentru mine. Dacă până în momentul acela îmi era indeferent ce vorbeam cu el, acum e cu totul altfel. Eram absorbită de fiecare cuvânt pe care îl spunea. De fiecare chestie pe care mi-o poveste şi devenise o obsesie. Da, avem nevoie să vorbesc cu el. Să-l ascult şi să mă asculte. Să mă înţeleagă. Cine ar fi crezut că voi ajunge să-l iubesc? Eu nu.

Simţeam nevoia să-i spun cât de mult îl iubesc dar cum când nu ştia ce sentimente nutresc? Aiurea e că îmi era ruşine să-i spun. Credeam că va râde, că va fi ca restul. Dar nu e. E pur şi simplu special, e pentru mine.

Şi deja aberez. Ştii că aş putea să scriu un caiet întreg, dar adevărul e că ar trebui să mă opresc. Nu, nu pentru că nu aş mai avea idei, dar e ora 3:37 şi începe să-mi fie tot mai somn.

Ei, şi cam atât am avut eu, Abi, de spus pe ziua de azi.