Aiurea.

Cât de mult simt nevoia să-ţi vorbesc...

O durere cumplită îmi acaparează întreg sufletul aruncându-mă într-un loc aşa pustiu şi întunecat...

Abia ieri ţi-am dat ignore, dar ştii?; Ştii tu oare cât de dor îmi e de tine? Ştii tu oare cât am plâns de ieri până azi? Oare ştii cât de tare mă ustură ochii şi cât de tare mi se strânge stomacul când mă gândesc la tine?

Şi cum să nu mă gândesc la tine când, cândva tu îmi alcătuiai întreg universul? Erai al meu, şi eu a ta şi nimeni şi nimic nu mai conta. Te iubeam cum erai, şi acum îţi simt lipsa cel mai mult.

Tu nu mai eşti lângă mine să-mi spui că mă iubeşti. Să-ţi simt respitaţia caldă şi calmă pe gâtul meu. Să mă ţii în braţe şi toate cele.

Şi nu mă ascund. De ce să ascund că încă te iubesc? De ce să ascund că plâng şi că mă doare că ce-mi şopteai mie, o să-i şopteşti ei? Nu are rost. Ai rămas ceva important în viaţa mea.

Acum, aş vrea să plâng, îţi jur. Dar nu mai am lacrimi pentru a o face.

Şi nu încerc nici măcar o clipă să te uit. Poate să-mi amintesc mai mult de tine. O să te păstrez în amintiri, e dreptul meu. Ai însemnat prea mult ca să pot şterge totul cu buretele. Pur şi simplu nu pot.

Şi e a enşpe mia oară când scriu despre tine azi, ca să mă descarc. Tu nu mai eşti aici să mă critici, iar pe Y!M ţi-am dat ignore. Azi, am încercat să te uit. Şi am ieţit în oraş, dar când m-am întors simţeam nevoia să-ţi povestesc ce am facut, dar tu eşti ocupat cu ea...

Şi m-ai lăsat aşa, într-un ocean de lacrimi, cu multe mâini aşezându-se pe umărul meu ţi repetându-mi că tu nu m-ai meritat nici-o secundă. Dar ştii? Oare ştii cât de greu îmi e?

Ce amalgam de sentimente. Încă te iubesc, dar te urăsc că m-ai lăsat singură.