Da, e vara de ceva vreme si eu doar acum scriu despre asta. Adevarul e ca am fost cufundata intr-o stare destul de melancolica pana acum. As putea spune ca doream sa fiu singura...
Dar singura intr-un mod inspaimantator, sau cel putin asa mi se pare acum. Nu doream sa ies afara, nu voiam sa vorbesc cu nimeni. Eram doar eu si cu mine, si imi era de ajuns.
Cand imi faceam bagajele pentru a pleca la mare, ma bufnea plansul. Pur si simplu nu voiam sa plec. Stiam ce ma astepta. Atat de multi oameni, agitatie, soare, caldura, multa lumina... Intr-un cuvant, erau toate lucrurile de care eu ma ferisem pana atunci...
Tot drumul mi-a fost rau, doar mie. Restul se simteau bine. Deci eu am dormit sapte ore incontinuu'. Cand am ajuns, cei de la receptia hotelului mi-au facut mii de draci, incat credeam ca sunt pregatita sa fac un scandal, sa stie ca am ajuns in pufuletii mei la hotel.
Dupa ce am fost morocanoasa cu toata lumea, am inceput sa ma mai "domesticesc" si eu. Iar doua zile dupa ce am ajuns mi-a revenit optimismul inapoi. Am redevenit aceeasi Abi pe care o stiau toti. Aceeasi Abi care atunci cand trebuia sa planga, radea si cand trebuia sa rada...radea. Cu alte cuvinte, acea Abi care invingea lacrima cu un zambet, indiferent cat de mult o durea.
Da, mereu am fost asa. Niciodata nu mi-a placut sa arat cat de tare ma doare un anumit lucru.
In fine, cum spuneam, doua zile mai tarziu am redevenit eu. M-am recompus...
M-am intors acasa mult mai optimista, si am putut exclama cu un zambet pana la urechi :"E vara!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu